Tranziție economică, criză tehnologică

Capacitatea de producție a CSR spre finalul perioadei comunistă era bazată pe producția de oțel folosind furnalele și plecând de la minereuri de fier din import, resursele locale fiind epuizate. Tehnologia furnalului era energofagă și foarte poluantă. Localizarea Reșiței departe de resurse de subsol alternative sau căi de comunicație navală pentru import facil, a făcut ca acest sistem productiv să devină nesustenabilă economic, chiar și de dinainte de 1989. Astfel, siderurgia reșițeană a făcut tranziția de la producția de oțel din minereu de fier -siderurgia primară - către oțel produs prin reciclarea fierului vechi, așa numita siderurgie secundară.

„În Europa și America nu mai existau astfel de oțelării cu un consum atât de mare de energie, care lucrau în pierdere. S-au închis și furnalele tot din cauză că consumau mult. S-a deschis piața și trebuia să vinzi marfa, dar și prețul care putea fi obținut pe oțel - care la un moment dat nici nu mai era așa de calitate - nu mai puteai să ții ritmul fără o modernizare.

Atunci varianta reciclarea zic că a fost foarte bună și asta a salvat combinatul Siderurgic din Reșița.”

Matei Mircioane (sindicalist)

Manifestare la închiderea furnalului nr. 1 | Sursă: Aurel Săndulescu, 1991 sau 1992

Prima privatizare și suspendarea activității

Uzinele reșițene au fost evaluate și, spre supărarea tuturor, prim-ministrul la vremea actuală a declarat că acestea sunt doar un morman de fier vechi. A urmat o privatizare controversată și grăbită care a rezultat în una dintre cele mai mari greve din perioada post-decembristă. Noii proprietari americani nu au avut banii pentru investițiile de modernizare necesare, au oprit producția, și au început să taie din halele vechi. A urmat o perioadă neagră, fără salarii, în care mulți reșițeni au supraviețuit cu mic negoț cu țările vecine, munca la negru, dependență de ajutoare sociale și exploatarea fierului vechi. Dar a început și o revoltă.

”Oamenii erau niște super profesioniști aici, dar tehnologiile ar fi trebuit schimbate. Ei, pentru asta însă aveam nevoie de o investiție de 35 de milioane de dolari care puteau fi asigurate pe un credit care era pus la dispoziție de guvernul spaniol, dar care trebuia garantat de către statul român. Ori statul român nu și-a asumat garanția respectivă. Și atunci am decis să facem o acțiune solidă în care să le forțăm mâna, pe un lobby făcut de noi de sindicate.”

Marian Apostol (sindicalist)

Deșarjare la furnal, ultima șarjă | Sursă: Aurel Săndulescu, 1991 sau 1992